III
Fatzea, o provocare din copilarie pe care o primeam cu bratele deschise in fiecare zi de om mic, adunandu-ne sfatoase la colt de bloc, numarandu-ne cu ajutorul pestelui mic din oceanul Pacific, fredonand an-tan-te sau inca cate alte cantecele demult uitate de mintea mea ocupata cu ganduri de om mare de prea mult timp. Stabileam care dintre noi urma sa se “puna” numarand constiincioasa cu fruntea sprijinita in bratele incolacite pe perete si amenintand cu lopata pe “cine nu e gata”. Astfel se dadea startul in cursa pe care numai imaginatia si inventivitatea o puteau castiga, si ele pe atunci fiind la inceputul drumului nostru in viata, sprintene si neobosite, nestiind ca dupa coltul maturitatii vor fi mereu nevoite sa treaca sau sa se impiedice de “dar daca?!”. Ideile erau curajoase, nebunesti, fistichii si nu aveau nevoie de justificari, aprobari, estimari sau alte cuvinte ce in anii aceia ai copilariei stateau inca bine pitite in DEX-ul parintilor. Ne ascundeam in ghena printre tomberoane, storcindu-ne sa incapem cat mai multe, tinandu-ne de nas pentru a impiedica mirosul sa ne goneasca afara, arome mistuitoare ce atunci insa ne provocau rasul infundat, ne schimonoseau fetele si ne distrau de minune. Odata descoperita, fiecare ascunzatoare era inlocuita de alta: in portbagajul masinii vreunui bunic, unde asteptam cu incapatanare clipa in care nu ne gasea nimeni, pentru ca cine s-ar fi gandit sa caute acolo?! Uneori ne refugiam doar dupa colt, ingramadite toate sub o patura verde, plina de frunze si praf, urmarind printr-o gaura facuta de molii tactica de cautare a fetei ramase sa ne caute. Pe atunci un tur in jurul blocului cu pledul in cap era o aventura, un nou capitol din cartea amintirilor vechi, pe care o mai rasfoiesc uneori acum, cand ma intreb “dar daca nu am destule cuvinte pentru a reinvia bucuria de atunci?”
II
Cand lumea’ntreaga e o strada, fiecare bloc, bordura, trotuar, stalp sau curte vecina reprezinta o aventura in calatoria zilnica pe drumul scurt al copilariei. Teren de lupta devine intr-o dimineata usa apartamentului vecinului care, din nebagare de seama, indiferenta, sau pur si simplu absorbit de viata sa de adult, a rupt in treacat o cracuta inflorita. Cu inima batand nebuneste si ochii incercand sa cuprinda intreaga scara de bloc chiar daca privirea abia se ridica deasupra clantei, un ghindoc de fata a mazgalit cu creta pe acea usa doua litere – D.N – exprimare a primei atitudini razboinice, o replica data de un copil Dusmanilor Naturii. Cine altcineva ar scurta viata unei flori fara ca macar sa o pastreze, lasand-o pur si simplu sa-i scape printre degete dupa cativa pasi? Mentalitatea de atunci nu regasea insa viata, frumusetea si delicatetea plantutei jumulite si in macrisul crescut la marginea bordurii, care era mult prea delicios cu gustul sau acrisor pentru a fi lasat sa se vestejeasca in pace atunci cand i-ar fi sunat ceasul. Corcodusele si merele verzi, smochinele necoapte, nectarul ascuns intre petalele unor flori ciudate crescute printre tufisurile de “gard viu” se aflau pe strada Amiral Balescu cu scopul de a fi savurate intre doua reprize de fatea-ascunselea. La fel si mugurii de brad, ofranda servita copilului pofticios doar primavara, ca o delicatesa insotita de fericirea si entuziasmul ce dadeau navala la inceput de martie, cand soarele se juca cu umbrele in spatele blocurilor, porumbeii gangureau ca nicaieri in alta parte a Bucurestiului si gandaceii Ochiul-Boului se iveau din crapaturi asteptandu-ma cuminti sa-i invat sa inoate intr-o savoniera.
I
Primele amintiri legate de Amiral Balescu se amesteca intr-o ceata de toamna, cu miros de iarba uda. In bucataria apartamentului nostru de la parter e agitatie, se gateste, parca pe un ochi al aragazului fierbe oala cu cvas, sau vacs cum ii spuneam in anii aceia mici, de copil. Nu mi-a ramas in cap gustul, insa imaginea fructelor fierband, corcoduse, mere, lamai amestecandu-se intr-un dans spumos in lichidul maroniu imi este mai clara ca ziua de ieri. Tanti Stela, prietena din Predeal a bunicilor face chiftele, iar mirosul de marar tocat proaspat, amestecat cu umezeala aromata a zilei de toamna parca ma invaluie si acum, si stiu ca daca inchid pentru o clipa ochii voi zambi. Usa de la veranda este deschisa si afara frunzele de vita de vie fosnesc facand sa straluceasca stropii de roua pe verdele crud. Deasupra tuturor, inaltandu-se din jumatatea noastra de gradina, vegheaza ciresul altoit cu visin, plantat de mama cand era mica. Este atat de inalt incat atunci ma intrebam daca ajunge la nori. Alaturi, micutul corcodus prin comparatie si-a aruncat de jur-imprejur fructele, care au prins o culoare rosiatic-albastruie patand asfaltul desenat cu creta. Ambii copaci fac umbra dormitorului bunicului cu obloanele lui din lemn scorojit, vopsit verde inchis, aproape albastrui, ce se deschid cu un scartait vechi.
