Ani de cuvinte

Imi doresc sa pot scrie cu ochii inchisi

October 12, 2011 at 11:18 am (Uncategorized)

Imi doresc sa pot scrie cu ochii inchisi, sa desenez in cuvinte pe panza amintirilor imagini, sentimente, zambetele, bucuria, soarele, minunatia acestui loc umblat de-a lungul si de-a latul in prea putine zile.

Am strabatut in pas lejer la vale sau sustinut la deal stradute inguste, perpendiculare, garnisite cu palmieri, copaci cu fructe exotice si scoarte scorojite intr-un mozaic al culorilor tomnatice. Kilometri intregi s-au adunat de-a lungul drumurilor croite printr-un oras al cladirilor arhitectural construite pentru a fi admirate, cu arcade si caneluri, vitralii, ferestre lunguiete si inguste, impodobite cu mozaicuri si intrari ce si-au deschis portile pentru prima data acum mai bine de 100 de ani. Terasele, un accesoriu modern al unui loc boem, le imaginam privind admirativ in sus ca palarii luxoase, o invitatie la invidie, starnind dorinta de a locui acolo langa cer, intr-un vis cu dimineti insorite, panorama Mediteranei infruntand dealurile ce imbratiseaza orasul labirint, cuib al relaxarii, al unei vieti unde graba, stresul sau grijile par cuvinte fara sens.

Este uimitor cum un om poate defini un loc, construindu-i portretul intr-un transfer palpabil al senzatiilor. Marturie al acestui proces fantastic al imaginatiei stau monumente carora definitii ca atractii turistice sau opere de arta n-ar face decat sa le ingradeasca. Inspirat de o natura generoasa ce si-a revarsat darurile inca de la nasterea orasului, acest geniu i-a influentat definitiv personalitatea oglindind-o in opere arhitecturale altfel, ciudate, coplesitoare, surprinzatoare, senzationale prin simpla lor unicitate.

Artera principala a unui oras insufletit de localnici dar si de vesnicii oaspeti, uneste centrul cu marginile scaldate in valurile Mediteranei intr-un Bulevard al bucuriei, al energiei, agitatiei si optimismului. Aici defileaza pe un podium multicultural intreaga lume, intr-un amalgam de limbi, oameni si imagini: terasele te imbie cu tapas si sangria; statui umane impietrite prind viata pentru a-ti fura un zambet surprins intr-o fotografie a unei amintiri rasplatite cu cateva monede; promenada aglomerata  se deschide din loc in loc pentru a deveni scena spectacolelor stradale, cu mimi si clovni, dansatoare de flamenco, circari cu popice sau demonstratii de capoeira.

In port ancoreaza la acelasi doc doua lumi diferite: cea a oamenilor simpli ce strabat faleza vietii lor la pas, pe biciclete sau scutere, impresionati de priveliste in aceeasi masura ca cei ce acosteaza pe puntea iahturilor luxoase, intimidante si stralucitoare in lumina aceluiasi soare, la umbra acelorasi palmieri, in trilurile acelorasi papagali.

Intre valuri si culmile dealurilor se deruleaza viata cotidiana, unde se nasc pasiuni si viata curge intr-un ritm de pase pe stadion. Un stadion al campionilor si competitiei, al victoriilor si infrangerilor, unde si nestiutorii raman impresionati de devotamentul pictat in nuante de rosu vulcanic si albastru melancolic. Viata fiecaruia dintre noi este o sala a trofeelor adunate in urma deciziilor luate, un film al victoriilor si bucuriei reusitei, un magazin al suvenirurilor oferite celor ce si-au intersectat drumurile cu al nostru, o arena cu locuri rezervate atat apropiatilor cat si adversarilor, pentru ca spectacolul nu se poate desfasura altfel.

In final am ramas cu dorinta unui nou inceput, cu amintiri ce se cer a fi improspatate si imbogatite intr-o revenire obligatorie in Barcelona, orasul ce trebuie trait, nu povestit.