Ani de cuvinte

Cine? Cum cine, adevarul! Ce sa faca?! Sa iasa la iveala dupa minute bune de cercetare asidua pe un subiect de maxima importanta, ce pare ca incepe sa fasaie odata ce aplici uitatele multiple surse, il treci prin sita actualitatii, proximitatii si interesului general. Unde s-a mai pomenit asa ceva? In presa romaneasca bineinteles! Acolo adevarul a devenit o piedica in calea senzationalului, incredibilului, fantasticului, irelevantului si a multor altor criterii dupa care ziaristi constiinciosi alcatuiesc meniul zilnic de informatii fara de care lumea inconjuratoare ar fi de neinteles pentru noi cei de rand. Dar sa nu ne facem probleme, sa stam linistiti, este vorba doar de un obstacol minor, depasit cu usurinta de oamenii din presa, antrenati deja sa dea cu piciorul gramaticii limbii romane, logicii si anilor petrecuti in facultate invatand o teorie demult ingropata de practica. De ce? Pentru ca e mai usor sa inventezi decat sa o iei de la capat cautand un alt eveniment atunci cand subiectul te duce pe o linie moarta, iar daca pe parcurs se intampla sa garezi si calitatea produsului final, nu-i bai, au mai facut-o si altii inaintea ta.

Basescu si cu Geoana s-au napustit in acelasi timp pe usa Cotroceniului si Base se pare ca a pus piciorul in prag, a dat din coate si si-a facut loc pentru inca 5 ani.

Si de ce vorbeste Vadim la televizor? De ce face icter ca Base are la picioare frauda si mita dandu-se de ceasul mortii ca nu a iesit PSD-ul in castig? Acelasi PSD care i-a luat fatza la ultimul mandat a lui Iliescu, cand sute de mii de oameni nu s-au putut uita in oglinda multa vreme dupa ce si-au calcat pe inima si l-au votat pe “Mai, draga” numai sa nu iasa sifiliticul asta?! Si totusi, presa romana considera relevante istericalele liderului PRM, in momentul actual. 

De ce acuza PSD-ul fraudarea alegerilor, batandu-se cu pumnii in piept ca s-a furat ca in codru si ca in Romania nu exista conceptual unor alegeri curate?! De ce nu-i intreaba onorabilii jurnalisti romani daca mai sus numitele afirmatii se aplica si celor  8 ani de guvernare PSD? Sau atunci s-a ales pe bune? Sau pe rele?

De ce nu l-a intrerupt nimeni (si cand zic nimeni ma gandesc la Turcescu) pe Geoana in faimoasa confruntare cand promitea marea cu sarea, locuri de munca, pensii mai mari, un sistem educational conform si tot tacamu’ de vorbe desarte? De ce nu l-a intrebat Nimeni ce a facut in cei 8 ani de guvernare PSD-ul? Cu cat au crescut pensile, cate locuri de munca au creat si pastrat, ce reforme educationale au dat, cate scoli au construit, cu cat au marit salariile profesorilor? Geoana vorbeste de limitele jocului democratic, de volumul imens de cadouri si mita electorala. Adica, mai clar, mita mita dar Base a intrecut limitele cui? Ale bunului simt in arta furtisagurilor?

Slava cerului ca Geoana tocmai a declarat ca nu va cere celor care l-au votat sa iasa sa se exprime de o maniera mai clara! Democratic vorbind, nici n-ar fi trebuit sa-i treaca prin capul ala “plapand” asa ceva, dar sa mai si asigure poporu’ prin interemediul stralucitei prese romane ca asa ceva nu se va intampla?! Multumiiiiiim dl. Geoana, ce gest, cat fair play! O decizie salutata de Vadim & co. evident, care tocmai a decis sa marturiseasca motivul pentru care l-a sustinut pe Geoana! Joaca tenis, nu barbut ca Base! Oftez.

Parasim Antena. Ne mutam pe Realitatea:

PSD are sanse la Curtea Constitutionala unde vor sa ceara reluarea alegerilor. Cer recalcularea voturilor in sectiile speciale. Acolo unde oamenii au fost filmati din toate partile. Vor renumararea in toate sectiile? Iar daca se dovedeste ca cineva a votat de enspe ori, soto a votat cu Base? Ca daca Geoana se gudura acum in fotoliul de presedinte nici nu se mai punea problema fraudei sau a contestatiilor. Sa ceara reorganizarea alegerilor. Sper ca macar atunci, cei care au stat acasa din scarba/indiferenta fata de intregul sistem politic romanesc sa se trezeasca la o realitate murdara, e adevarat, dar sa se duca la vot, sa se vada o data pentru totdeauna clar, cat la suta din populatia tarii doreste orbeste reintoarcerea comunismului.

Presa noastra echidistanta s-a catarat toata in talerul de Stanga cocosand balanta obiectivismului, in Dreapta lafaindu-se numai B1 in incercarea-i debila de a contracara greutatea cu stangacii NU mai bune de a fi catalogate drept “jurnalistice”.

Si-mi vine sa ma intreb Cine, Ce, Unde, Cand, Cum, De ce? Presa, Mizerii “jurnalistice”, Peste Tot, Mereu, In scris, audiovizual, pe net, PENTRU CA NOI NE UITAM IN GURA LOR.

Inchideti televizorul. In direct!

Nu crede ca are povesti uimitoare de spus. Viata lui, neinteresanta in vizunea modesta a unui deschizator de drumuri romanesti in Orient, a inceput banal, in urma cu mai bine de 70 de ani, in Teius, Ardeal. Ramas orfan de mic, a fost crescut de “o mama extraordinara”, adoptat de tatal vitreg, s-a casatorit la randul lui, are doi copii si trei nepoti. Un om care stia ca va avea ceva de spus, a urmat Facultatea de Jurnalism, facand parte din prima promotie de “ziaristi care au iesit cu diploma”. Plasand acum in mainile hazardului destinul ce avea sa-i desavarseasca viata, cu diplomatie vorbeste despre inceput:

            “La un moment dat, in viata Ministerului de Interne a aparut o schimbare, s-a dat o orientare noua. Au spus domne’, hai sa scoatem profesionisti! Oamenii de la cadre au ales absolventi ziaristi pentru a deveni atasati de presa. M-au selectat si m-au trimis la Varsovia, tara cu o viata culturala foarte inalta. Erau diferente in ceea ce priveste modul de a trata diferite subiecte, anumite strategii diplomatice. Oamenilor de acolo li se citea pe chip opresiunea la care au fost supusi de rusi., chestiune despre care nu se fereau sa vorbeasca insa cu strainii. Aveau totusi reticente in a vorbi  cu noi datorita socialismului, comunismului.

             Vrasovia a fost doar primul pas. Ce a urmat?

            “Dupa experienta din Varsovia, activitatea mea diplomatica a luat o cu totul alta turnura, petrecandu-mi mai mult de douazeci de ani in tarile arabe. Am fost insarcinat cu afaceri in Tunisia. Ca prim reprezentant diplomatic acolo, am deschis Ambasada Romana in 1967.”

            Stiu ca sotia dumneavoastra nu a mai lucrat din acel moment – conditie esentiala impusa de Ceausescu corpurilor diplomatice in determinarea sa de a pastra unul dintre nucleele de baza ale doctrinei, familia. Cum era privita femeia acolo?

            “Tunisia este o tara araba cu influente, ca urmare a protectoratului francez sub care s-a aflat multa vreme. Ce m-a impresionat a fost curajul presedintelui de atunci, Habib Bourghiba. El a fost primul sef de stat islamic care a avut curajul de a pune problema egalitatii de drept a femeii cu barbatul.”

            Si a reusit?

            “Prin reglementari legale a reusit. Dar lucrurile se petreceau desigur in functie de nivelul intelectual, de cat de evoulat era poporul. A interzis poligamia, a dat drepturi egale femeilor cu barbatii si, in acelasi timp, a spus ca anumite rigori religioase cum ar fi, de pilda, Ramadanul, trebuie considerate ca o chestiune personala a fiecarui credincios. Nu a considerat obligatoriu postul impus pana atunci de la rasarit pana la apus. A tratat aceasta cutuma ca pe o alegere personala, individuala, sustinand ca omul in primul rand trebuie sa-si indeplineasca obligatia sociala. Exagerand parca un pic, el de pilda aparea la televizor in timpul Ramadanului, tinea discursuri si consuma apa, ceai sau cafea, ceea ce nu putini considerau ca este sfidare. El credea cu tarie ca trebuie sa-i obisnuiasca pe oameni cu ideea ca credinta trebuie tratata individual. Nu considera ca este normal sa umbli cu politia – asa cum se face in alte tari arabe – si pe cel pe care l-ai vazut ca umbla cu tigara in gura sau bea apa sa-l arestezi.”

            Romania de atunci se imprietenise la catarama si cu Siria. Ce insemna Siria acum treizeci de ani?

            “ Dupa doi ani de sedere in Tunisia revenisem pentru o scurta perioada de timp in tara, in Ministerul de Interne, ca Director de relatii cu Tarile Arabe si Africane. In 1973 m-au numit Ambasador in Siria. Siria era inca de atunci o tara cu vechi traditii culturale, un popor mandru si foarte curajos in apararea drepturilor sale. Sirienii se mandresc cu faptul ca, pe pamanul lor au fost descoperite placute cu unul dintre cele mai vechi alfabete din lume, cu vechimea constructiilor de mare amploare datand inca din antichitate, cum ar fi de exemplu complexul de la Palmira. De ei ne lega inca de atunci un trecut indepartat. Este de neuitat ca prima lor tipografie a fost un dar al domnitorilor romani, ca dovada a bunelor relatii ce existau chiar si pe plan religios. Crestinismul este minoritar in Siria, insa sirienii nu sunt si n-au fost habotnici. Exista comunitati religioase. La Muzeul National din Siria poti gasi reconstituirea unei sinagogi evreiesti.

Noi am reusit in anii ’70-’80 sa avem o prezenta considerabila in viata economica si culturala siriana. Romanii nostri contruiau atunci acolo rafinarii, fabrici de ciment, uzine de ingrasaminte chimice. Dupa douazeci de ani, in 1998, invitat fiind ca fost Ambasador al Romaniei in Siria, cand m-am intalnit cu conducatorii sirieni, si-au exprimat regretul ca Romania nu mai acorda aceeasi importanta Siriei ca pe vremuri. Prioritatile dumneavoastra le intelegem, au spus, Uniunea Europeana, relatiile cu Occidentul. Insa nu uitati ca aveti prieteni si aici.”

            Si dupa Siria?

            “Dupa Siria a urmat Maroc, tara unde traditiile sunt pastrate cu rigoare. Acolo regii sunt recunoscuti ca urmasi de drept ai lui Mohamed cu acte in regula, adica genealogic. Ei sunt si sefi religiosi. Folosindu-se de acest status, regele Hassan al II-lea a lansat la un moment dat ideea ca islamul practicat in Maroc este cel mai bun, cel adevarat. Insa dupa un an sau doi de procese facute liderilor organizatiilor extremiste  si-a dat seama ca exista pericolul sa tranforme respectivii militanti in eroi. Si atunci, decat sa creeze eroi care sa fie compatimiti, s-a gandit mai bine sa se erijeze el in luptatorul numarul 1. Adoptand aceasta formula s-a implicat nemijlocit in conducerea treburilor religioase si nu a mai avut probleme cu militantii extemisti ca alti conducatori de state arabe. De pilda, in luna Ramadanului se obisnuieste sa se faca mai multe rugaciuni, iar la palat se organizau asa-zise dezbateri religioase transmise in direct, la care erau invitati teologi din Maroc si alte tari, iar discutiile erau conduse de Rege. Daca la venirea mea in 1983 aceste dezbateri durau 6-7 zile, la plecarea mea in 1990 ajunsesera la 28 de zile, atat de departe a mers Regele cu rigoarea sa in respectarea traditiilor, chestiune tactica care a dat rezultate.”

            Ce insemna modern in Maroc?

            “Marocul era o tara preocupata si de modernizarea vietii sociale. Femeile erau incurajate sa ocupe diferite functii, inclusiv sa fie piloti.”

            Poarta aceste femei haine traditionale?

            “In general nu le poarta insa, in acelasi timp, poligamia exista. Pe de-o parte femeile sunt incurajate, existand o femeie pilot chiar in echipajul avionului regal, dar pe de alta, ca o chestiune care mie mi se pare amuzanta si interesanta intr-un fel, femeia intodeauna trebuie sa fie tutelata, tutela ce se exprima de pilda prin necesitatea unei autorizatii pentru a pleca in strainatate din partea tatalui, a sotului sau a fratelui mai mare. Aberant mai este si ca, conform traditiei, sotul poate sa divorteze de femeie din punct de vedere religios doar pe baza a doua declaratii, doi martori barbati care invoca un anumit motiv.Este o sechela a vechilor traditii religoase. Barbatul poate lua oricand copii, iar daca nu-i ia, normele nu prevad pensie alimentara. Pentru a respecta iarasi traditiile, regele are un harem.”

            Cum se desemneaza atunci urmasii la tron?

            “Constient ca avand mai multi urmasi va subrezi trainicia tronului, regele a avut, prin traditie, copii cu o singura femeie, care intodeauna era autohtona, berbera, fiind astfel asigurata continuitatea familiei regale.”

            Dupa Tunisia, Siria, Maroc, ce a fost diferit in Algeria?

            “Algeria este o tara care mi s-a intiparit in minte inca din prima zi petrecuta acolo ca Ambasador. Am ajuns in Alger la 1 septembrie 1993 si aceea a fost ziua in care am vazut cum au fost impuscati doi europeni. Islamismul religios era o miscare puternica, iar credinciosii doreau eliminarea tuturor influentelor din afara, considerandu-le contrare religiei si traditiilor lor. Ajunsesera sa distruga toate constructiile realizate cu ajutorul strainilor, considerandu-le un fel de profanare. Regimul algerian pusese la punct un plan de culturalizare  aducand din Egipt medici, profesori pentru a preda la tara, in provincii, si astfel au adus in Algeria ideile islamice cu propriile maini. Si-au adus singuri problemele pe cap si au avut mari dificultati in a le rezolva. Si activitatea mea diplomatica acolo a fost mai dificila, mai ales din cauza luptelor care se duceau in acea vreme cu liderii organizatiilor extremiste.”

            De care tara v-ati simtit cel mai apropiat?

            “Din punct de vedere profesional, Siria mi-a oferit satisfactiile cele mai mari. Cu ceva timp inainte ca eu sa ajung in Siria in calitate de Ambasador, aceasta tara intrerupsese relatiile diplomatice cu Romania pentru ca tara noastra mentinuse relatiile cu Israelul si transformase reprezentanta noastra de acolo in Ambasada. Am ajuns in Siria la trei luni dupa reinnoirea relatiilor si, din punct de vedere profesional am intampinat multe dificultati in refacerea legaturior diplomatice. Sirienii erau reticenti in privinta noastra dar, tot datorita noua, pe teritoriul roman s-au refacut relatiile dintre Siria si Israel. Iar din punct de vedere personal, in Siria s-a nascut fata mea cea mica, care mi-a marturisit la un moment dat dupa ani ca ea gandeste in franceza si isi traduce in romana inainte de a spune ceva.”

            Exista ceva caracteristic tarilor arabe de care va aduceti aminte cu placere in mod deosebit?

            “Ceea ce mi-a ramas intiparit in minte cand ma gandesc la acea perioada este deosebita lor arta culinara.  La cinele festive de la palat se obisnuia serivirea a 12 feluri de aperitie inainte ca ospatul propriu-zis sa inceapa. Cus-cusul, mancarea lor traditionala, se servea, in functie de posibilitati, cu legume, pui, iar cei cu dare de mana il mancau cu berbec. Cei saraci il mancau insa pur si simplu.

Sirienii sunt mari bautori de cafea. Eram intr-o seara la masa vreo zece oameni si gazda a adus cafeaua, dar pe tava nu erau decat 2 cesti. Uimirea ni se citea pe fata, dar mai tarziu ni s-a explicat ca ei obisnuiesc sa bea cafea mai multi din aceeasi cana, oaspetele fiind cel care bea primul. Bineinteles ca nu intalneai acest obicei in marile orase sau in hoteluri. Marocanii pe de alta parte, sunt mari bautori de ceai. Ei beau ceai verde fiert si foarte dulce, iar cei saraci de foarte multe ori se hranesc cu paine muiata in acest ceai, un fel de lipie care seamana cu o paine de-a noastra necrescuta.”

            Cum se vede lumea araba acum?

            “Pentru a raspunde cat mai bine trebuie sa ma intorc in timp, in Algeria. In perioada de lupte impotriva islamismului extremist am vazut sute de mii de oameni care veneau spre soldatii inarmati si isi desfaceau camasile spunand “Trage in mine. Eu mor pentru Alah.” Poti sa omori zece, douazeci, o suta de astfel de oameni, dar cand sunt peste tot in jurul tau la un moment dat te coplesesc si nu mai esti in stare sa reactionezi. Cand vine vorba de religie lumea araba este de un fanatism fantastic, iar la baza acestei indoctrinari sta saracia. Oamenii nu se tem de moarte fiind convinsi ca vor ajunge la Alah unde va fi bine, verdeata, apa, mancare din belsug – de fapt tot ceea ce duc lipsa – drept rasplata.”

2009 – anul Crizei, o perioada de tensiune si incercari, intreaga natiune traieste timpuri tulburi, intampina dificultati si se indreapta cu pasi repezi catre acel moment critic, culminant, ce poate insemna vindecarea sau agravarea. Numai cuvantul in sine, repetat cu insistenta, incapatanare si intotdeauna cu acea usoara tensiune in glas pe toate canalele mass media posibile, a ajuns sa ne provoace depresii, tristeturi, panici sau, in cazul celor obisnuiti ca tot ce le intra printr-o ureche sa iasa pe alta, macar o usoara iritabilitate. In acelasi timp este insa raspunsul la mai toate probleme cotidiene: “Ce sa-i faci… criza e de vina!” Si uite asa, tapul ispasitor este scos la inaintare in mai toate momentele dificile, cand trebuie sa dai o explicatie, nu stii pe unde sa scoti camasa si te trec transpiratiile:

Ai gasit in usa a treia factura neplatita la lumina/gaze/intretinere/telefon? Raspunsul e simplu – lenea nu mai este nici pe departe eroina povestii noastre… vedeta este acum chiar criza, care ti-a asediat portofelul, cardurile, bonurile de masa, le-a cotropit cu marsavie lasand in urma un fluierat a paguba si, uite asa, n-ai avut dom’ne cu ce sa platesti! Noroc insa ca la benzinarie adusesera Doctor Pepper, ca a iesit FHM-ul la timp si ai gasit si Parliament la chioscul din colt. N-a castigat ea, criza, inca toate confruntarile!

Este la moda acum, un must have al colectiei Vocabular 2009, sa folosim cat mai des cuvantul criza – o scuza, un pretext pentru mai toate refuzurile sau neputintele noastre in general. Si cand spun in general, nu ma refer la 2009 ci, ei bine, la mai toate episoadele serialului numit Viata, incepand de la Pilot si pana la cel aflat in derulare chiar acum. Ne-am nascut si am trecut aproape in fiecare zi a vietii noaste printr-o criza, mai mica sau mai mare, in functie de rezistenta psihica cu care am fost inzestrati: clasica criza de timp, scuzabila criza de idei, teatrala criza de nervi, precum si larga gama de crize medicale – apendicita, rinichi, biliara… la alegere! Si totusi, in loc sa ne fi obisnuit cu compania acestui fenomen ce ne insoteste pe tot parcursul vietii, simtim nevoia unei agravari teatrale a situatiei, ne zbuciumam de ne dam sufletele cautand, aparent, o solutie salvatoare, ne lamentam care mai de care pe unde apucam, preconizam o agravare sumbra, asteptam cu sufletul la gura ca lipsurile sa goneasca confortul din viata noastra, toate acestea ocupandu-ne mai tot timpul. De unde sa mai avem cateva clipe sa revenim cu picioarele pe pamant si sa lasam ratiunea sa-i dea un dramatic sut in fund pesimismului colectiv? N-avem, mai suntem si in criza de inspiratie!

Prima zi din saptamana, prima data cand incerc sa scriu de la munca, prima oara cand scriu direct pe blog, fara a mai folosi drept intermediar fidelul document Word.  Este ora 13:15 si ziua a demarat cu obisnuita revista a presei (localizare in timpul si spatiul evenimentelor actuale sau, mai bine zis, o mica pierdere de timp binevenita inainte de toate cele 8 ore de munca teoretice. ). Au defilat apoi pe podiumul programului de lucru analize competente de surse (2!), reply-uri dojenitoare la mailuri aiurite trimise de oameni intrati in spiritul sarbatorilor si plecati cu sorcova din cotidianul muncitoresc al actului gandirii si ratiunii si o mimare cu succes a interesului acordat unui Matrix (nici urma de Keanu Reeves din pacate!) obositor si deloc demn de explicatii adiacente ce nu ar face decat sa piarda si timpul altora, care, saracii, n-au nici o vina si nici macar nu sunt platiti pentru clipele donate.  Bineinteles, nu pot sari peste mult asteptata pauza de masa, pe scena careia si-au dat in petec o salata bulgareasca cu un snitel, dar, mai ales, o cola buna si o tigara relaxanta! Acum a cazut cortina peste jumatatea de ora destinata ghiftuielii si inca ma resimt. Amorteala psihica ce ma cuprinde la ganduri accidentale legate de orice ar avea o cat de mica legatura cu Outlook, Excel, Internet Explorer, nu pare deloc sa stea in calea degetelelor ce alearga frenetic pe tastatura scriind ce imi debiteaza mintea, oricat este necesar, numai sa NU ma intorc la munca…. Este 13:31. Mai sunt fix 3 ore si 29 de minute pana la terminarea programului. Sunt hotarata sa mai pierd cateva minute participand macar cu atentia selectiva la o discutie acum iscata privind un cadou pentru o colega. Revin! 13:47… Cine ar fi crezut ca este atat de dificil sa pierzi timpul si ca aceasta activitate necesita atata dedicatie si concentrare?! 14:50: am fost atrasa miseleste in capcana muncii pentru o perioada in care timpul s-a dilatat, anii pareau sa o ia la goana pe langa mine si ma vedeam deja sarbatorind Re-ve-li-oooooon 2036! Aerul curat, fumul de tigara si o binevenita pauza conversationala petrecuta in fata firmei au avut darul de a ma trezi la realitatea omului care in continuare asteapta ora 17:00 intr-o buna zi din decembrie 2008. Tot adaugand cuvinte din ora-n ora ma gandesc serios cate zile lucratoare mi-ar fi necesare pentru a asterne pe hartie electronica un roman… doua? trei? Hai o saptamana! Nu de alta, dar nu vreau sa las impresia ca nu pun osul la treaba aducatoare de salariu chiar deloc! 15:59 – s-a strigat “hai afara!”. N-a raspuns nimeni. O mai fi cineva prezent cu gandul prin birou? Nu stiu, cronometrul numara meticulos cele 61 de minute (oops! s-au facut deja 59) rasmase, iar luminita de la capatul tunelului vine din statia Stefan cel Mare. Acolo, odata cu vocea monotona –  ”Atentie se inchid usile” raman captive in metroul care pleaca mai departe toate gandurile legate de munca  si conversatiile banale purtate cu colegi priponiti intamplator in vagon cu tine, impartind aceeasi bara. 17:00 S-A SUNAAT!

Ma hotarasem sa votez. Nu stiam insa cu cine, prea erau multe optiuni (si aici nu ma refer la interminabilele liste de candidati, la circumscriptii, partide, emisiuni electorale, afise, promisiuni si la zile mai bune) Azi dimineata eram hotarata sa votez democratic vorbind din punct de vedere social cu Partidul, nu de alta dar am auzit ca au dare de mana si relatii la Nokia. Eu de ce nu as primi recunostinta si aprecierea pe care o merit daca imi exprim dreptul la vot? Vroiam si eu un imbold finlandez care sa imi MOBILizeze spiritual civic pur romanesc – auzisem ca, daca locuiesti in sectorul 6 si esti administrator de bloc cica vine o zana buna la usa si te cadoriseste cu un telefon mobil. Pe urma mi-am adus aminte ca sectorul 6 nu e nici pe departe aproape de strada pe care domiciliez si nici administratora nu ma trezisem peste noapte. Am fost putin dezamagita dar, sperantele mi-au revenit dimineata la munca. Unui coleg i s-a facut cadou pe strada o lopatica portocalie taaaaaaare dragutza si utila atunci cand ai parbrizul inghetat. Ce conteaza ca omul n-avea carnet? Gestul conteaza, nu? Si cum cu o floare nu se face primavara, macar o lopatica sa ai la indemana sa te treaca peste iarna. Asa ca pe la 11 votam portocaliu. Abia cand am realizat ca dalta colegului cu pricina se adresa domiciliatilor sectorului 4 mi-am dat seama ca situatia nu era nici pe departe roz. Si indecizia isi strecurase iarasi coada in sufletul meu mai pe seara, cand ma intorceam in pasi de dans spre casa de pe strada mea din sectorul 2, cu toate ca nu era nici urma de Banica la orizont. Da, in involuntarii pasi de dans, pentru ca in departare, apropiindu-se incetisor si zambind de pe panoul electoral galen cu albastru un nene candidat impartea acorduri muzicale si incurca circulatia. Dar pe mine era cat pe ce sa ma scoata din incurcatura si sa ma convinga sa votez. Asta pana mi-am dat seama ca eu m-am nascut afona, ca soferita nu voi deveni prea curand si nici nu voi administra  in viitorul apropiat altceva inafara de propriile decizii. Asa ca m-am hotarat, o sa votez cand o rasari curcubeul in patratele rosii, galbene, albastre dar si portocalii peste un camp de trandafiri si Ei vor fi cu Noi, dar si langa Voi, insa nu prea departe de Ele!