Imi doresc sa pot scrie cu ochii inchisi
Imi doresc sa pot scrie cu ochii inchisi, sa desenez in cuvinte pe panza amintirilor imagini, sentimente, zambetele, bucuria, soarele, minunatia acestui loc umblat de-a lungul si de-a latul in prea putine zile.
Am strabatut in pas lejer la vale sau sustinut la deal stradute inguste, perpendiculare, garnisite cu palmieri, copaci cu fructe exotice si scoarte scorojite intr-un mozaic al culorilor tomnatice. Kilometri intregi s-au adunat de-a lungul drumurilor croite printr-un oras al cladirilor arhitectural construite pentru a fi admirate, cu arcade si caneluri, vitralii, ferestre lunguiete si inguste, impodobite cu mozaicuri si intrari ce si-au deschis portile pentru prima data acum mai bine de 100 de ani. Terasele, un accesoriu modern al unui loc boem, le imaginam privind admirativ in sus ca palarii luxoase, o invitatie la invidie, starnind dorinta de a locui acolo langa cer, intr-un vis cu dimineti insorite, panorama Mediteranei infruntand dealurile ce imbratiseaza orasul labirint, cuib al relaxarii, al unei vieti unde graba, stresul sau grijile par cuvinte fara sens.
Este uimitor cum un om poate defini un loc, construindu-i portretul intr-un transfer palpabil al senzatiilor. Marturie al acestui proces fantastic al imaginatiei stau monumente carora definitii ca atractii turistice sau opere de arta n-ar face decat sa le ingradeasca. Inspirat de o natura generoasa ce si-a revarsat darurile inca de la nasterea orasului, acest geniu i-a influentat definitiv personalitatea oglindind-o in opere arhitecturale altfel, ciudate, coplesitoare, surprinzatoare, senzationale prin simpla lor unicitate.
Artera principala a unui oras insufletit de localnici dar si de vesnicii oaspeti, uneste centrul cu marginile scaldate in valurile Mediteranei intr-un Bulevard al bucuriei, al energiei, agitatiei si optimismului. Aici defileaza pe un podium multicultural intreaga lume, intr-un amalgam de limbi, oameni si imagini: terasele te imbie cu tapas si sangria; statui umane impietrite prind viata pentru a-ti fura un zambet surprins intr-o fotografie a unei amintiri rasplatite cu cateva monede; promenada aglomerata se deschide din loc in loc pentru a deveni scena spectacolelor stradale, cu mimi si clovni, dansatoare de flamenco, circari cu popice sau demonstratii de capoeira.
In port ancoreaza la acelasi doc doua lumi diferite: cea a oamenilor simpli ce strabat faleza vietii lor la pas, pe biciclete sau scutere, impresionati de priveliste in aceeasi masura ca cei ce acosteaza pe puntea iahturilor luxoase, intimidante si stralucitoare in lumina aceluiasi soare, la umbra acelorasi palmieri, in trilurile acelorasi papagali.
Intre valuri si culmile dealurilor se deruleaza viata cotidiana, unde se nasc pasiuni si viata curge intr-un ritm de pase pe stadion. Un stadion al campionilor si competitiei, al victoriilor si infrangerilor, unde si nestiutorii raman impresionati de devotamentul pictat in nuante de rosu vulcanic si albastru melancolic. Viata fiecaruia dintre noi este o sala a trofeelor adunate in urma deciziilor luate, un film al victoriilor si bucuriei reusitei, un magazin al suvenirurilor oferite celor ce si-au intersectat drumurile cu al nostru, o arena cu locuri rezervate atat apropiatilor cat si adversarilor, pentru ca spectacolul nu se poate desfasura altfel.
In final am ramas cu dorinta unui nou inceput, cu amintiri ce se cer a fi improspatate si imbogatite intr-o revenire obligatorie in Barcelona, orasul ce trebuie trait, nu povestit.
23 la 29
Pana aproape de 30 de ani am trait mai mult in lumea mea mica, dar suficienta, in care putini au loc si nu toti raman. Si cum in lumea ta tu faci regulile si tot tu le respecti (sau nu) am imaginat un scenariu: fiecare de ziua lui, in fiecare an, enumera intr-o lista dorinte. Numarul de dorinte acceptabile anual este egal cu ziua calendaristica in care a avut norocul/ghinionul sa se nasca… Garantia este ca cel putin o dorinta se va indeplini pana la urmatoarea aniversare. Listele trebuie pastrate de la an la an, devenind un fel de desfasurator ce schiteaza fugitiv un TU la varsta respectiva. Dorintele de la an la an pot fi un paravan pentru ganduri, sentimente, pozitie fata de sine si ceilalti, sine si restul lumii, o oglinda. Odata incheiata ziua de nastere, lista nu mai poate fi accesata sub nici o forma pana la urmatorea aniversare, cand lista aferenta trebuie sa fie deja gata. Ok, deci prima runda:
- Un Mojito…. in Havana… in compania lui Johnny Depp
- Haina care-l face pe omul EU (smart/casual, colectia toamna/iarna, trendy cool, de invidiat si intors capu’ pe strada dupa om)
- Un aparat de inregistrat ganduri nerostite
- Hugo Boss – Femme
- Calvin Klein – CK1
- Cacharel – Noa Perle
- Christian Dior – Addict2
- Un buchet de liliac (fitze de septembrie stiu
) - O caricatura a mea inramata
- O geanta (neagra, verde, din piele intoarsa, cu buzunare, cu catarame, cu pisici, lucrata manual, cu fermoare, cu capse)
- Bilete la urmatorul concert Roxette
- Mica jacheta neagra (simpla, cu nasturi, capse sau fermoar, moale, smart/casual)
- Ganduri in Scrisori
- O rochie (funky/cool, colorata, cu putin verde, decoltata, nu lunga)
- Tort White Chocolate Mousse – Hilton brand
- O petrecere surpriza
- O carte
- Felicitari multe si haioase pentru colectie (scrise
) - Ceva SWATCH
- Un bilet castigator la Loto
- Un ceas de perete Mihai Stanescu – “L’amour fait passer le temp et le temp fait passer l’amour”
- O placa de par
- Un BMW?
Dar de nunta
O intalnire grea cu cuvinte care s-au incapatanat sa se astearna pe o invitatie de nunta. Darul financiar si-a facut lejer loc in compartimentul special creat. Cel sufletesc insa s-a pierdut pe drum, transformandu-se intr-un cliseu – ganduri imprumutate de pe net, in alta limba decat cea care ne contureaza involuntar sentimentele. Am pierdut lupta inarmata, teoretic, cu cele mai puternice arme ale mele: cuvintele. S-au intors impotriva mea si au refuzat sa-si dea mana pentru a asterne un zambet pe chipul celei care imi este prietena de dinainte sa avem buletin. Si am renuntat, am cedat si-mi pare rau; nu pentru ca am dezamagit-o, nu cred ca as fi avut loc in cea mai importanta zi din viata ei de pana acum, ci pentru ca m-am dezamagit pe mine, eu cea care cu atata usurinta am creat urari, versuri si asternut pe alte hartii cuvinte alese pentru oameni mai putin dragi, mai putin cunoscuti.
Stiu ca e tarziu, dar totusi iti doresc sa zambesti alaturi de ochii albastri alesi de sufletul tau o viata-ntreaga, sa va oglinditi amandoi pana la adanci batraneti in omul nou care va intra in viata voastra peste scurt timp sa va completeze si sa va uneasca intr-un tot ce nu poate fi definit in cuvinte, sa ai puterea sa nu uiti inceputul, dar, in acelasi timp, sa nu-l cauti pe parcursul calatoriei in 2 ci sa urmaresti cu uimire, rabdare si acceptare cum se transforma zi de zi. Iti doresc sa fii fericita si sa nu uiti ca esti atunci cand va fi greu, sa gasesti in tot puterea de a transforma realitatea intr-o noua piatra de temelie la castelul vietii voastre! Iti doresc sa fii iubita mai mult decat poti iubi si sa cunosti mereu motivul pentru care a fost sa fie el!
Gazetarul roman dixit: “Nu lasa adevarul sa-ti strice o stire buna!”
Cine? Cum cine, adevarul! Ce sa faca?! Sa iasa la iveala dupa minute bune de cercetare asidua pe un subiect de maxima importanta, ce pare ca incepe sa fasaie odata ce aplici uitatele multiple surse, il treci prin sita actualitatii, proximitatii si interesului general. Unde s-a mai pomenit asa ceva? In presa romaneasca bineinteles! Acolo adevarul a devenit o piedica in calea senzationalului, incredibilului, fantasticului, irelevantului si a multor altor criterii dupa care ziaristi constiinciosi alcatuiesc meniul zilnic de informatii fara de care lumea inconjuratoare ar fi de neinteles pentru noi cei de rand. Dar sa nu ne facem probleme, sa stam linistiti, este vorba doar de un obstacol minor, depasit cu usurinta de oamenii din presa, antrenati deja sa dea cu piciorul gramaticii limbii romane, logicii si anilor petrecuti in facultate invatand o teorie demult ingropata de practica. De ce? Pentru ca e mai usor sa inventezi decat sa o iei de la capat cautand un alt eveniment atunci cand subiectul te duce pe o linie moarta, iar daca pe parcurs se intampla sa garezi si calitatea produsului final, nu-i bai, au mai facut-o si altii inaintea ta.
Saying NO is just as hard
Meet the “yes” girl. She is brunette, with hair straight and shiny as a sharp blade, almond eyes and chocolate skin, full lips, tall, beautiful, intimidating. She was born to take chances full on. Never said “pass”. It would mean passing on a slice of life. She takes on unforeseen promotions, seeks challenging jobs, starts a college and finishes two others with a master’s degree. Free to party, too busy to leave a permanent mark on the couch, travels the world and never rests. She plans to sleep, be lazy, settle for one guy, a dull relationship and a predictable job later on, in the far future. Wouldn’t you like to be her? Wouldn’t it be great to be the one who gets all the envy of others, the girl whose shoes everybody wants to fill? Apparently in each and every one of us lies a “yes” girl, in some more asleep than in others, but always nudging when we don’t leave up to the standards. Yes, THE STANDARDS. But wait a minute, take a second, stop time and ask yourself if the standards are really yours to follow? Or are they just a barrier you feel compelled to overcome just to get approval? This is where you decide if you want to open your eyes and let the “no” girl have her say. She is blonde, with blue eyes, fair skin and, unlike the “yes” girl, doesn’t steal the spotlight. She needs to be discovered, understood and, only then, admired for her strength. For she is strong! She has the power and will to value the time that is her own and not the hours and days spent following society’s rules. She has a job and fairly enjoys what she does. She wants to get ahead, but only to move forward towards a more enjoyable, comfortable and peaceful private life. On her list of priceless shots of life you will find moments of peace and quiet when her eyes linger outside a window of the tram taking her home. She loves the couch on a lazy Saturday morning, enjoying a cup of coffee, sleeping through the day and expecting a game of cards with close friends deep into the night. Free to laugh, needs not worry, values the people closest to her heart by counting the time spent together against appart. Wishes to reach the “later on” of her life smiling, looking back and being thankful for a simple, happy life, filled with memories of “wanted” and not “had to”. That is another side of that highly appreciated word called ambition, because, hey… saying “no” is just as hard.
Actualitati
Basescu si cu Geoana s-au napustit in acelasi timp pe usa Cotroceniului si Base se pare ca a pus piciorul in prag, a dat din coate si si-a facut loc pentru inca 5 ani.
Si de ce vorbeste Vadim la televizor? De ce face icter ca Base are la picioare frauda si mita dandu-se de ceasul mortii ca nu a iesit PSD-ul in castig? Acelasi PSD care i-a luat fatza la ultimul mandat a lui Iliescu, cand sute de mii de oameni nu s-au putut uita in oglinda multa vreme dupa ce si-au calcat pe inima si l-au votat pe “Mai, draga” numai sa nu iasa sifiliticul asta?! Si totusi, presa romana considera relevante istericalele liderului PRM, in momentul actual.
De ce acuza PSD-ul fraudarea alegerilor, batandu-se cu pumnii in piept ca s-a furat ca in codru si ca in Romania nu exista conceptual unor alegeri curate?! De ce nu-i intreaba onorabilii jurnalisti romani daca mai sus numitele afirmatii se aplica si celor 8 ani de guvernare PSD? Sau atunci s-a ales pe bune? Sau pe rele?
De ce nu l-a intrerupt nimeni (si cand zic nimeni ma gandesc la Turcescu) pe Geoana in faimoasa confruntare cand promitea marea cu sarea, locuri de munca, pensii mai mari, un sistem educational conform si tot tacamu’ de vorbe desarte? De ce nu l-a intrebat Nimeni ce a facut in cei 8 ani de guvernare PSD-ul? Cu cat au crescut pensile, cate locuri de munca au creat si pastrat, ce reforme educationale au dat, cate scoli au construit, cu cat au marit salariile profesorilor? Geoana vorbeste de limitele jocului democratic, de volumul imens de cadouri si mita electorala. Adica, mai clar, mita mita dar Base a intrecut limitele cui? Ale bunului simt in arta furtisagurilor?
Slava cerului ca Geoana tocmai a declarat ca nu va cere celor care l-au votat sa iasa sa se exprime de o maniera mai clara! Democratic vorbind, nici n-ar fi trebuit sa-i treaca prin capul ala “plapand” asa ceva, dar sa mai si asigure poporu’ prin interemediul stralucitei prese romane ca asa ceva nu se va intampla?! Multumiiiiiim dl. Geoana, ce gest, cat fair play! O decizie salutata de Vadim & co. evident, care tocmai a decis sa marturiseasca motivul pentru care l-a sustinut pe Geoana! Joaca tenis, nu barbut ca Base! Oftez.
Parasim Antena. Ne mutam pe Realitatea:
PSD are sanse la Curtea Constitutionala unde vor sa ceara reluarea alegerilor. Cer recalcularea voturilor in sectiile speciale. Acolo unde oamenii au fost filmati din toate partile. Vor renumararea in toate sectiile? Iar daca se dovedeste ca cineva a votat de enspe ori, soto a votat cu Base? Ca daca Geoana se gudura acum in fotoliul de presedinte nici nu se mai punea problema fraudei sau a contestatiilor. Sa ceara reorganizarea alegerilor. Sper ca macar atunci, cei care au stat acasa din scarba/indiferenta fata de intregul sistem politic romanesc sa se trezeasca la o realitate murdara, e adevarat, dar sa se duca la vot, sa se vada o data pentru totdeauna clar, cat la suta din populatia tarii doreste orbeste reintoarcerea comunismului.
Presa noastra echidistanta s-a catarat toata in talerul de Stanga cocosand balanta obiectivismului, in Dreapta lafaindu-se numai B1 in incercarea-i debila de a contracara greutatea cu stangacii NU mai bune de a fi catalogate drept “jurnalistice”.
Si-mi vine sa ma intreb Cine, Ce, Unde, Cand, Cum, De ce? Presa, Mizerii “jurnalistice”, Peste Tot, Mereu, In scris, audiovizual, pe net, PENTRU CA NOI NE UITAM IN GURA LOR.
Inchideti televizorul. In direct!
III
Fatzea, o provocare din copilarie pe care o primeam cu bratele deschise in fiecare zi de om mic, adunandu-ne sfatoase la colt de bloc, numarandu-ne cu ajutorul pestelui mic din oceanul Pacific, fredonand an-tan-te sau inca cate alte cantecele demult uitate de mintea mea ocupata cu ganduri de om mare de prea mult timp. Stabileam care dintre noi urma sa se “puna” numarand constiincioasa cu fruntea sprijinita in bratele incolacite pe perete si amenintand cu lopata pe “cine nu e gata”. Astfel se dadea startul in cursa pe care numai imaginatia si inventivitatea o puteau castiga, si ele pe atunci fiind la inceputul drumului nostru in viata, sprintene si neobosite, nestiind ca dupa coltul maturitatii vor fi mereu nevoite sa treaca sau sa se impiedice de “dar daca?!”. Ideile erau curajoase, nebunesti, fistichii si nu aveau nevoie de justificari, aprobari, estimari sau alte cuvinte ce in anii aceia ai copilariei stateau inca bine pitite in DEX-ul parintilor. Ne ascundeam in ghena printre tomberoane, storcindu-ne sa incapem cat mai multe, tinandu-ne de nas pentru a impiedica mirosul sa ne goneasca afara, arome mistuitoare ce atunci insa ne provocau rasul infundat, ne schimonoseau fetele si ne distrau de minune. Odata descoperita, fiecare ascunzatoare era inlocuita de alta: in portbagajul masinii vreunui bunic, unde asteptam cu incapatanare clipa in care nu ne gasea nimeni, pentru ca cine s-ar fi gandit sa caute acolo?! Uneori ne refugiam doar dupa colt, ingramadite toate sub o patura verde, plina de frunze si praf, urmarind printr-o gaura facuta de molii tactica de cautare a fetei ramase sa ne caute. Pe atunci un tur in jurul blocului cu pledul in cap era o aventura, un nou capitol din cartea amintirilor vechi, pe care o mai rasfoiesc uneori acum, cand ma intreb “dar daca nu am destule cuvinte pentru a reinvia bucuria de atunci?”
De vorba cu un Ambasador al altor vremuri
Nu crede ca are povesti uimitoare de spus. Viata lui, neinteresanta in vizunea modesta a unui deschizator de drumuri romanesti in Orient, a inceput banal, in urma cu mai bine de 70 de ani, in Teius, Ardeal. Ramas orfan de mic, a fost crescut de “o mama extraordinara”, adoptat de tatal vitreg, s-a casatorit la randul lui, are doi copii si trei nepoti. Un om care stia ca va avea ceva de spus, a urmat Facultatea de Jurnalism, facand parte din prima promotie de “ziaristi care au iesit cu diploma”. Plasand acum in mainile hazardului destinul ce avea sa-i desavarseasca viata, cu diplomatie vorbeste despre inceput:
“La un moment dat, in viata Ministerului de Interne a aparut o schimbare, s-a dat o orientare noua. Au spus domne’, hai sa scoatem profesionisti! Oamenii de la cadre au ales absolventi ziaristi pentru a deveni atasati de presa. M-au selectat si m-au trimis la Varsovia, tara cu o viata culturala foarte inalta. Erau diferente in ceea ce priveste modul de a trata diferite subiecte, anumite strategii diplomatice. Oamenilor de acolo li se citea pe chip opresiunea la care au fost supusi de rusi., chestiune despre care nu se fereau sa vorbeasca insa cu strainii. Aveau totusi reticente in a vorbi cu noi datorita socialismului, comunismului.
Vrasovia a fost doar primul pas. Ce a urmat?
“Dupa experienta din Varsovia, activitatea mea diplomatica a luat o cu totul alta turnura, petrecandu-mi mai mult de douazeci de ani in tarile arabe. Am fost insarcinat cu afaceri in Tunisia. Ca prim reprezentant diplomatic acolo, am deschis Ambasada Romana in 1967.”
Stiu ca sotia dumneavoastra nu a mai lucrat din acel moment – conditie esentiala impusa de Ceausescu corpurilor diplomatice in determinarea sa de a pastra unul dintre nucleele de baza ale doctrinei, familia. Cum era privita femeia acolo?
“Tunisia este o tara araba cu influente, ca urmare a protectoratului francez sub care s-a aflat multa vreme. Ce m-a impresionat a fost curajul presedintelui de atunci, Habib Bourghiba. El a fost primul sef de stat islamic care a avut curajul de a pune problema egalitatii de drept a femeii cu barbatul.”
Si a reusit?
“Prin reglementari legale a reusit. Dar lucrurile se petreceau desigur in functie de nivelul intelectual, de cat de evoulat era poporul. A interzis poligamia, a dat drepturi egale femeilor cu barbatii si, in acelasi timp, a spus ca anumite rigori religioase cum ar fi, de pilda, Ramadanul, trebuie considerate ca o chestiune personala a fiecarui credincios. Nu a considerat obligatoriu postul impus pana atunci de la rasarit pana la apus. A tratat aceasta cutuma ca pe o alegere personala, individuala, sustinand ca omul in primul rand trebuie sa-si indeplineasca obligatia sociala. Exagerand parca un pic, el de pilda aparea la televizor in timpul Ramadanului, tinea discursuri si consuma apa, ceai sau cafea, ceea ce nu putini considerau ca este sfidare. El credea cu tarie ca trebuie sa-i obisnuiasca pe oameni cu ideea ca credinta trebuie tratata individual. Nu considera ca este normal sa umbli cu politia – asa cum se face in alte tari arabe – si pe cel pe care l-ai vazut ca umbla cu tigara in gura sau bea apa sa-l arestezi.”
Romania de atunci se imprietenise la catarama si cu Siria. Ce insemna Siria acum treizeci de ani?
“ Dupa doi ani de sedere in Tunisia revenisem pentru o scurta perioada de timp in tara, in Ministerul de Interne, ca Director de relatii cu Tarile Arabe si Africane. In 1973 m-au numit Ambasador in Siria. Siria era inca de atunci o tara cu vechi traditii culturale, un popor mandru si foarte curajos in apararea drepturilor sale. Sirienii se mandresc cu faptul ca, pe pamanul lor au fost descoperite placute cu unul dintre cele mai vechi alfabete din lume, cu vechimea constructiilor de mare amploare datand inca din antichitate, cum ar fi de exemplu complexul de la Palmira. De ei ne lega inca de atunci un trecut indepartat. Este de neuitat ca prima lor tipografie a fost un dar al domnitorilor romani, ca dovada a bunelor relatii ce existau chiar si pe plan religios. Crestinismul este minoritar in Siria, insa sirienii nu sunt si n-au fost habotnici. Exista comunitati religioase. La Muzeul National din Siria poti gasi reconstituirea unei sinagogi evreiesti.
Noi am reusit in anii ’70-’80 sa avem o prezenta considerabila in viata economica si culturala siriana. Romanii nostri contruiau atunci acolo rafinarii, fabrici de ciment, uzine de ingrasaminte chimice. Dupa douazeci de ani, in 1998, invitat fiind ca fost Ambasador al Romaniei in Siria, cand m-am intalnit cu conducatorii sirieni, si-au exprimat regretul ca Romania nu mai acorda aceeasi importanta Siriei ca pe vremuri. Prioritatile dumneavoastra le intelegem, au spus, Uniunea Europeana, relatiile cu Occidentul. Insa nu uitati ca aveti prieteni si aici.”
Si dupa Siria?
“Dupa Siria a urmat Maroc, tara unde traditiile sunt pastrate cu rigoare. Acolo regii sunt recunoscuti ca urmasi de drept ai lui Mohamed cu acte in regula, adica genealogic. Ei sunt si sefi religiosi. Folosindu-se de acest status, regele Hassan al II-lea a lansat la un moment dat ideea ca islamul practicat in Maroc este cel mai bun, cel adevarat. Insa dupa un an sau doi de procese facute liderilor organizatiilor extremiste si-a dat seama ca exista pericolul sa tranforme respectivii militanti in eroi. Si atunci, decat sa creeze eroi care sa fie compatimiti, s-a gandit mai bine sa se erijeze el in luptatorul numarul 1. Adoptand aceasta formula s-a implicat nemijlocit in conducerea treburilor religioase si nu a mai avut probleme cu militantii extemisti ca alti conducatori de state arabe. De pilda, in luna Ramadanului se obisnuieste sa se faca mai multe rugaciuni, iar la palat se organizau asa-zise dezbateri religioase transmise in direct, la care erau invitati teologi din Maroc si alte tari, iar discutiile erau conduse de Rege. Daca la venirea mea in 1983 aceste dezbateri durau 6-7 zile, la plecarea mea in 1990 ajunsesera la 28 de zile, atat de departe a mers Regele cu rigoarea sa in respectarea traditiilor, chestiune tactica care a dat rezultate.”
Ce insemna modern in Maroc?
“Marocul era o tara preocupata si de modernizarea vietii sociale. Femeile erau incurajate sa ocupe diferite functii, inclusiv sa fie piloti.”
Poarta aceste femei haine traditionale?
“In general nu le poarta insa, in acelasi timp, poligamia exista. Pe de-o parte femeile sunt incurajate, existand o femeie pilot chiar in echipajul avionului regal, dar pe de alta, ca o chestiune care mie mi se pare amuzanta si interesanta intr-un fel, femeia intodeauna trebuie sa fie tutelata, tutela ce se exprima de pilda prin necesitatea unei autorizatii pentru a pleca in strainatate din partea tatalui, a sotului sau a fratelui mai mare. Aberant mai este si ca, conform traditiei, sotul poate sa divorteze de femeie din punct de vedere religios doar pe baza a doua declaratii, doi martori barbati care invoca un anumit motiv.Este o sechela a vechilor traditii religoase. Barbatul poate lua oricand copii, iar daca nu-i ia, normele nu prevad pensie alimentara. Pentru a respecta iarasi traditiile, regele are un harem.”
Cum se desemneaza atunci urmasii la tron?
“Constient ca avand mai multi urmasi va subrezi trainicia tronului, regele a avut, prin traditie, copii cu o singura femeie, care intodeauna era autohtona, berbera, fiind astfel asigurata continuitatea familiei regale.”
Dupa Tunisia, Siria, Maroc, ce a fost diferit in Algeria?
“Algeria este o tara care mi s-a intiparit in minte inca din prima zi petrecuta acolo ca Ambasador. Am ajuns in Alger la 1 septembrie 1993 si aceea a fost ziua in care am vazut cum au fost impuscati doi europeni. Islamismul religios era o miscare puternica, iar credinciosii doreau eliminarea tuturor influentelor din afara, considerandu-le contrare religiei si traditiilor lor. Ajunsesera sa distruga toate constructiile realizate cu ajutorul strainilor, considerandu-le un fel de profanare. Regimul algerian pusese la punct un plan de culturalizare aducand din Egipt medici, profesori pentru a preda la tara, in provincii, si astfel au adus in Algeria ideile islamice cu propriile maini. Si-au adus singuri problemele pe cap si au avut mari dificultati in a le rezolva. Si activitatea mea diplomatica acolo a fost mai dificila, mai ales din cauza luptelor care se duceau in acea vreme cu liderii organizatiilor extremiste.”
De care tara v-ati simtit cel mai apropiat?
“Din punct de vedere profesional, Siria mi-a oferit satisfactiile cele mai mari. Cu ceva timp inainte ca eu sa ajung in Siria in calitate de Ambasador, aceasta tara intrerupsese relatiile diplomatice cu Romania pentru ca tara noastra mentinuse relatiile cu Israelul si transformase reprezentanta noastra de acolo in Ambasada. Am ajuns in Siria la trei luni dupa reinnoirea relatiilor si, din punct de vedere profesional am intampinat multe dificultati in refacerea legaturior diplomatice. Sirienii erau reticenti in privinta noastra dar, tot datorita noua, pe teritoriul roman s-au refacut relatiile dintre Siria si Israel. Iar din punct de vedere personal, in Siria s-a nascut fata mea cea mica, care mi-a marturisit la un moment dat dupa ani ca ea gandeste in franceza si isi traduce in romana inainte de a spune ceva.”
Exista ceva caracteristic tarilor arabe de care va aduceti aminte cu placere in mod deosebit?
“Ceea ce mi-a ramas intiparit in minte cand ma gandesc la acea perioada este deosebita lor arta culinara. La cinele festive de la palat se obisnuia serivirea a 12 feluri de aperitie inainte ca ospatul propriu-zis sa inceapa. Cus-cusul, mancarea lor traditionala, se servea, in functie de posibilitati, cu legume, pui, iar cei cu dare de mana il mancau cu berbec. Cei saraci il mancau insa pur si simplu.
Sirienii sunt mari bautori de cafea. Eram intr-o seara la masa vreo zece oameni si gazda a adus cafeaua, dar pe tava nu erau decat 2 cesti. Uimirea ni se citea pe fata, dar mai tarziu ni s-a explicat ca ei obisnuiesc sa bea cafea mai multi din aceeasi cana, oaspetele fiind cel care bea primul. Bineinteles ca nu intalneai acest obicei in marile orase sau in hoteluri. Marocanii pe de alta parte, sunt mari bautori de ceai. Ei beau ceai verde fiert si foarte dulce, iar cei saraci de foarte multe ori se hranesc cu paine muiata in acest ceai, un fel de lipie care seamana cu o paine de-a noastra necrescuta.”
Cum se vede lumea araba acum?
“Pentru a raspunde cat mai bine trebuie sa ma intorc in timp, in Algeria. In perioada de lupte impotriva islamismului extremist am vazut sute de mii de oameni care veneau spre soldatii inarmati si isi desfaceau camasile spunand “Trage in mine. Eu mor pentru Alah.” Poti sa omori zece, douazeci, o suta de astfel de oameni, dar cand sunt peste tot in jurul tau la un moment dat te coplesesc si nu mai esti in stare sa reactionezi. Cand vine vorba de religie lumea araba este de un fanatism fantastic, iar la baza acestei indoctrinari sta saracia. Oamenii nu se tem de moarte fiind convinsi ca vor ajunge la Alah unde va fi bine, verdeata, apa, mancare din belsug – de fapt tot ceea ce duc lipsa – drept rasplata.”
II
Cand lumea’ntreaga e o strada, fiecare bloc, bordura, trotuar, stalp sau curte vecina reprezinta o aventura in calatoria zilnica pe drumul scurt al copilariei. Teren de lupta devine intr-o dimineata usa apartamentului vecinului care, din nebagare de seama, indiferenta, sau pur si simplu absorbit de viata sa de adult, a rupt in treacat o cracuta inflorita. Cu inima batand nebuneste si ochii incercand sa cuprinda intreaga scara de bloc chiar daca privirea abia se ridica deasupra clantei, un ghindoc de fata a mazgalit cu creta pe acea usa doua litere – D.N – exprimare a primei atitudini razboinice, o replica data de un copil Dusmanilor Naturii. Cine altcineva ar scurta viata unei flori fara ca macar sa o pastreze, lasand-o pur si simplu sa-i scape printre degete dupa cativa pasi? Mentalitatea de atunci nu regasea insa viata, frumusetea si delicatetea plantutei jumulite si in macrisul crescut la marginea bordurii, care era mult prea delicios cu gustul sau acrisor pentru a fi lasat sa se vestejeasca in pace atunci cand i-ar fi sunat ceasul. Corcodusele si merele verzi, smochinele necoapte, nectarul ascuns intre petalele unor flori ciudate crescute printre tufisurile de “gard viu” se aflau pe strada Amiral Balescu cu scopul de a fi savurate intre doua reprize de fatea-ascunselea. La fel si mugurii de brad, ofranda servita copilului pofticios doar primavara, ca o delicatesa insotita de fericirea si entuziasmul ce dadeau navala la inceput de martie, cand soarele se juca cu umbrele in spatele blocurilor, porumbeii gangureau ca nicaieri in alta parte a Bucurestiului si gandaceii Ochiul-Boului se iveau din crapaturi asteptandu-ma cuminti sa-i invat sa inoate intr-o savoniera.
I
Primele amintiri legate de Amiral Balescu se amesteca intr-o ceata de toamna, cu miros de iarba uda. In bucataria apartamentului nostru de la parter e agitatie, se gateste, parca pe un ochi al aragazului fierbe oala cu cvas, sau vacs cum ii spuneam in anii aceia mici, de copil. Nu mi-a ramas in cap gustul, insa imaginea fructelor fierband, corcoduse, mere, lamai amestecandu-se intr-un dans spumos in lichidul maroniu imi este mai clara ca ziua de ieri. Tanti Stela, prietena din Predeal a bunicilor face chiftele, iar mirosul de marar tocat proaspat, amestecat cu umezeala aromata a zilei de toamna parca ma invaluie si acum, si stiu ca daca inchid pentru o clipa ochii voi zambi. Usa de la veranda este deschisa si afara frunzele de vita de vie fosnesc facand sa straluceasca stropii de roua pe verdele crud. Deasupra tuturor, inaltandu-se din jumatatea noastra de gradina, vegheaza ciresul altoit cu visin, plantat de mama cand era mica. Este atat de inalt incat atunci ma intrebam daca ajunge la nori. Alaturi, micutul corcodus prin comparatie si-a aruncat de jur-imprejur fructele, care au prins o culoare rosiatic-albastruie patand asfaltul desenat cu creta. Ambii copaci fac umbra dormitorului bunicului cu obloanele lui din lemn scorojit, vopsit verde inchis, aproape albastrui, ce se deschid cu un scartait vechi.
